Coltul de geografie
luni, 16 ianuarie 2017
Fisa de activitate
Fisa de activitate
1.
Precizati
ce zone de vegetatie se afla in Romania si tipuri specific de vegetatie.
2.
Ce
zona de vegetatie apare in fotografia de mai jos?
3.
Din
lista de mai jos, subliniati speciile de plante specifice in fotografie: molid,
zada, maquis, colilie, fag, mar paduret, stejar, brad, gariga, carpen.
marți, 10 ianuarie 2017
Vegetatia Romaniei
Vegetatia Romaniei
Răspândirea vegetaţiei pe teritoriul României Distribuţia vegetaţiei pe teritoriul ţării noastre este condiţionată de factori şi condiţii zonale şi azonale. Zonalitatea geografică la rândul ei este de două tipuri: latitudinală‐longitudinală şi altitudinală. Dacă zonalitatea latitudinală se manifestă pănâ la 300‐400 m, zonalitatea (etajarea) verticală a vegetaţiei apare peste aceste valori ale înălţimii reliefului.În timp ce zonalitatea latitudinală şi altitudinală diferenţiază factorii ecologici de bază (căldura, umiditatea, cantitatea de lumină), condiţii locale termo‐ hidrice şi de troficitate determină formarea unor unităţi de vegetaţie intrazonale sau azonale.
Zonalitatea latitudinală a vegetaţiei
Câmpiile şi podişurile joase din partea de sud‐est a României (marginea sud‐vestică a Podişului Covurlui, jumătatea de est a Bărăganului, Câmpia Siretului inferior şi Podişul Dobrogei centrale şi de sud) cu soluri cernoziomice tipice şi soluri bălane constituie zona de stepă din România. Covorul vegetal din zona de stepă se caracterizează prin absenţa pădurilor şi extinderea cvasigeneralizată a plantelor ierboase. Pajiştile de stepă cuprind numeroase specii de plante ierboase dintre care menţionăm: colilia (Stipa lessingiana, S.ucraina, S.pulcherima, S.capillata ş.a.); păiuş (Festuca valesiaca); pir crestat (Agropyron pectiniforum).
În Podişul Moldovei (sub altitudinea de 200‐250 m), în Câmpia Bărăganului de vest, în Podişul Dobrogei (până la altitudinea de 150‐250 m), în Câmpia Burnazului şi Câmpia Olteniei (până la altitudinea de 100‐150 m) şi în Câmpia Banato‐Crişană, de la Deta şi până la Carei, predomină cernoziomurile levigate şi pădurile poienite, alcătuind zona vegetaţiei de stepă. Pâlcurile de pădure sunt formate în principal din specii de stejari xerofili, iar pajiştile, din specii de graminee şi dicotiledonate. În zona de silovostepă se deosebesc subzonele nordică (cu stejari mezofili) şi sudică (cu păduri de stejari xerotermofili).
Partea de nord a Podişului Moldovei (200‐350 m altitudine), centrul Podişului Transilvaniei (250‐ 400 m), câmpiile din sudul şi vestul ţării (100‐300 m), în general cu soluri forestiere cenuşii şi brun‐roşcate sunt acoperite cu păduri de stejar, alcătuind zona de vegetaţie nemorală. Prezenţa acesteizone de pădure de stejar nu se datoreşte atât zonalităţii latitudinale, cât mai ales influenţei lanţului carpatic care determină o creştere a precipitaţiilor atmosferice cu 20‐25% faţă de zona de pădure de silvostepă.În asemenea condiţii se constituie o zonă de pădure nepoienită. Zona nemorală cuprinde o subzonă cu păduri de stejari mezofili şi stejari submezofili‐termofili.
Zonalitatea altitudinală a vegetaţiei
Creşterea rapidă a altitudinii de la nivelul unităţilor extracarpatice şi intercarpatice spre partea bazală şi apoi spre culmile muntoase determină reducerea temperaturii şi sporirea cantităţilor de precipitaţii; modificarea acestor factori ecologici de bază conduce la zonarea vegetaţie în altitudine. Astfel se individualizează patru etaje de vegetaţie:
a) păduri de foioase de la 300‐400 m la 1200‐1400 m;
b) păduri de conifere între 1200‐1400 m şi 1600‐1800 m;
c) rarişti de arbori şi tufişuri de la 1600‐1800 m la 2000‐2200 m;
d) pajişti scunde şi tufărişuri pitice peste altitudinea de 2000‐2200 m.
În cadrul pădurilor de foioase, între 300‐400 m şi 600‐700 m altitudine predomină gorunul; între 600‐700 m şi 1200‐1400 m specia dominantă este fagul (uneori în amestec cu brad şi molid). b) Etajul pădurilor de conifere este dominat categoric de prezenţa molidului. c) În etajul tufărişurilor şi rariştilor de arbori se individualizează clar două subetaje care se întrepătrund tentacular.
Aşadar, de la partea superioară a reliefului carpatic spre regiunile nemuntoase se succed următoarele etaje şi subetaje de vegetaţie: etajul alpin (cu pajişti scunde şi tufărişuri pitice); etajul subalpin cu un subetaj al tufărişurilor (ienupăr şi jneapăn) şi altul al rariştilor de arbori; etajul boreal (cu predominarea pădurilor de molid); etajul nemoral cu un subetaj al pădurilor de gorun şi altul al pădurilor de fag şi de amestec fag‐răşinoase.
Vegetaţia intrazonală se datoreşte unor condiţii care se suprapun etajelor altitudinale de vegetaţie, „alterându‐le” continuitatea. Biotopurile de stâncărie, de grohotişuri, de izvoare de munte, de mlaştini oligotrofe şi eutrofe, de luncă, de terenuri salinizate, de nisipuri, prin microclimatele specifice, favorizează consituirea unor areale de vegetaţie azonală: higrofilă, xerofitică, halofilă, psamofilă etc.
Vegetaţia de pădure
Pădurile ocupă, în prezent, circa 26% din teritoriul ţării, ele compunându‐se din peste 200 specii de arbori, aproximativ 1000 specii de plante ierboase, apoi numeroase specii de ciuperci, muşchi, licheni, alge.
Pădurile de molid constituie formaţiunea vegetală principală a etajului boreal şi se situează altitudinal între 1200‐1700 m în spaţiul muntos din nord şi între 1400‐1850 m în Carpaţii Meridionali. În depresiunile intramontane şi în văile înguste, molidişurile coboară până la 800 m. Pădurile de molid ocupă cele mai mari suprafeţe în Carpaţii Orientali (circa 12 000 km²). În Crpaţii Meridionali şi în cei Occidentali pădurile de molid formează „centuri” când mai late, când mai înguste care încing etajul subalpin.
Pădurile de brad formează areale mai ales în subetajul forestier de amestec foioase‐conifere; frecvenţa cea mai mare se constată în munţii cu altitudini mici (între 800‐1200 m). Brădete pure se întâlnesc pe faţada estică a Carpaţilor Orientali şi pe cea sudică a Carpaţilor Meridionali, dar numai până la Valea Dâmboviţei. Ponderea brădetelor în suprafaţa totală a fondului forestier nu depăşeşte 1%.Structura pădurilor de brad cuprinde, pe lângă Abies alba, exemplare rare de Picea abies, Fagus sylvatica, Acer pseudoplatanus, Ulmus sp. În subarboret apare alunul (Corylus avellana), socul (Sambucus racemosa), zmeurul (Rubus idaeus) ş.a.
Pădurile de amestec fag‐răşinoase formează o fâşie continuă la partea superioară a pădurilor nemorale între 600‐800 m şi 1250‐1400 m.
Vegetaţia de tufărişuri
Tufărişurile sunt caracteristice etajului subalpin al Carpaţilor, unde formează covorul vegetal dominant.
La partea inferioară a etajului subalpin se situează formaţiunea de jneapăn (Pinus mugo), care marchează evident ieşirea din etajul molidişurilor. În unele zone, jneapănul apare în combinaţie cu rarişti de molid, zâmbru sau larice. În partea mediană a fâşiei jneapănului apare curat, iar la partea superioară trece ezitant în tufărişurile de smârdar (Rhododendron kotschyi).
În Carpaţii Orientali jnepenişurile încep de la 1450 m şi continuă până la 1900m; în Munţii Apuseni se desfăşoară între 1550‐1847 m, iar în Carpaţii Meridionali, jnepenişurile dau nota dominantă a covorului vegetal între 1700‐2300 m. În biotopurile umede şi cu frecvente inversiuni de temperatură, jnepenişurile coboară chiar la 1000 m altitudine (de exemplu în Depresiunea Bilbor).
Vegetaţia de pajişti
Pajiştile reprezintă 40% din vegetaţia spontană a României şi ocupă aproximativ 17% din teritoriul ţării. Pajiştile aparţin la două mari categorii: de climax (alpine, de silvostepă, de stepă); secundare (situate în etajele şi zonele de pădure).
Pajiştile alpine şi subalpine se află deasupra limitei superioare a vegetaţiei arborescente. Dacă limita altitudinală superioară a pajiştilor alpine nu poate fi precizată, limita inferioară se află la 2000‐2200 m (în etajul subalpin s‐au individualizat areale de pajişti subalpine între 1700‐1850 m altitudine).
Pajiştile alpine şi subalpine ocupă cele mai mari suprafeţe în Carpaţii Meridionali: Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat, Godeanu, Cîndrel, Sureanu, Lotru. În Carpaţii Orientali pajiştile alpine şi mai ales subalpine se găsesc la partea superioară a masivelor Rodnei, Călimani şi Maramureş. Pajiştile subalpine se întâlnesc în toate masivele în care altitudinea depăşeşte 1800‐1850 m.
Răspândirea vegetaţiei pe teritoriul României Distribuţia vegetaţiei pe teritoriul ţării noastre este condiţionată de factori şi condiţii zonale şi azonale. Zonalitatea geografică la rândul ei este de două tipuri: latitudinală‐longitudinală şi altitudinală. Dacă zonalitatea latitudinală se manifestă pănâ la 300‐400 m, zonalitatea (etajarea) verticală a vegetaţiei apare peste aceste valori ale înălţimii reliefului.În timp ce zonalitatea latitudinală şi altitudinală diferenţiază factorii ecologici de bază (căldura, umiditatea, cantitatea de lumină), condiţii locale termo‐ hidrice şi de troficitate determină formarea unor unităţi de vegetaţie intrazonale sau azonale.
Zonalitatea latitudinală a vegetaţiei
Câmpiile şi podişurile joase din partea de sud‐est a României (marginea sud‐vestică a Podişului Covurlui, jumătatea de est a Bărăganului, Câmpia Siretului inferior şi Podişul Dobrogei centrale şi de sud) cu soluri cernoziomice tipice şi soluri bălane constituie zona de stepă din România. Covorul vegetal din zona de stepă se caracterizează prin absenţa pădurilor şi extinderea cvasigeneralizată a plantelor ierboase. Pajiştile de stepă cuprind numeroase specii de plante ierboase dintre care menţionăm: colilia (Stipa lessingiana, S.ucraina, S.pulcherima, S.capillata ş.a.); păiuş (Festuca valesiaca); pir crestat (Agropyron pectiniforum).
În Podişul Moldovei (sub altitudinea de 200‐250 m), în Câmpia Bărăganului de vest, în Podişul Dobrogei (până la altitudinea de 150‐250 m), în Câmpia Burnazului şi Câmpia Olteniei (până la altitudinea de 100‐150 m) şi în Câmpia Banato‐Crişană, de la Deta şi până la Carei, predomină cernoziomurile levigate şi pădurile poienite, alcătuind zona vegetaţiei de stepă. Pâlcurile de pădure sunt formate în principal din specii de stejari xerofili, iar pajiştile, din specii de graminee şi dicotiledonate. În zona de silovostepă se deosebesc subzonele nordică (cu stejari mezofili) şi sudică (cu păduri de stejari xerotermofili).
Partea de nord a Podişului Moldovei (200‐350 m altitudine), centrul Podişului Transilvaniei (250‐ 400 m), câmpiile din sudul şi vestul ţării (100‐300 m), în general cu soluri forestiere cenuşii şi brun‐roşcate sunt acoperite cu păduri de stejar, alcătuind zona de vegetaţie nemorală. Prezenţa acesteizone de pădure de stejar nu se datoreşte atât zonalităţii latitudinale, cât mai ales influenţei lanţului carpatic care determină o creştere a precipitaţiilor atmosferice cu 20‐25% faţă de zona de pădure de silvostepă.În asemenea condiţii se constituie o zonă de pădure nepoienită. Zona nemorală cuprinde o subzonă cu păduri de stejari mezofili şi stejari submezofili‐termofili.
Zonalitatea altitudinală a vegetaţiei
Creşterea rapidă a altitudinii de la nivelul unităţilor extracarpatice şi intercarpatice spre partea bazală şi apoi spre culmile muntoase determină reducerea temperaturii şi sporirea cantităţilor de precipitaţii; modificarea acestor factori ecologici de bază conduce la zonarea vegetaţie în altitudine. Astfel se individualizează patru etaje de vegetaţie:
a) păduri de foioase de la 300‐400 m la 1200‐1400 m;
b) păduri de conifere între 1200‐1400 m şi 1600‐1800 m;
c) rarişti de arbori şi tufişuri de la 1600‐1800 m la 2000‐2200 m;
d) pajişti scunde şi tufărişuri pitice peste altitudinea de 2000‐2200 m.
În cadrul pădurilor de foioase, între 300‐400 m şi 600‐700 m altitudine predomină gorunul; între 600‐700 m şi 1200‐1400 m specia dominantă este fagul (uneori în amestec cu brad şi molid). b) Etajul pădurilor de conifere este dominat categoric de prezenţa molidului. c) În etajul tufărişurilor şi rariştilor de arbori se individualizează clar două subetaje care se întrepătrund tentacular.
Aşadar, de la partea superioară a reliefului carpatic spre regiunile nemuntoase se succed următoarele etaje şi subetaje de vegetaţie: etajul alpin (cu pajişti scunde şi tufărişuri pitice); etajul subalpin cu un subetaj al tufărişurilor (ienupăr şi jneapăn) şi altul al rariştilor de arbori; etajul boreal (cu predominarea pădurilor de molid); etajul nemoral cu un subetaj al pădurilor de gorun şi altul al pădurilor de fag şi de amestec fag‐răşinoase.
Vegetaţia intrazonală se datoreşte unor condiţii care se suprapun etajelor altitudinale de vegetaţie, „alterându‐le” continuitatea. Biotopurile de stâncărie, de grohotişuri, de izvoare de munte, de mlaştini oligotrofe şi eutrofe, de luncă, de terenuri salinizate, de nisipuri, prin microclimatele specifice, favorizează consituirea unor areale de vegetaţie azonală: higrofilă, xerofitică, halofilă, psamofilă etc.
Vegetaţia de pădure
Pădurile ocupă, în prezent, circa 26% din teritoriul ţării, ele compunându‐se din peste 200 specii de arbori, aproximativ 1000 specii de plante ierboase, apoi numeroase specii de ciuperci, muşchi, licheni, alge.
Pădurile de molid constituie formaţiunea vegetală principală a etajului boreal şi se situează altitudinal între 1200‐1700 m în spaţiul muntos din nord şi între 1400‐1850 m în Carpaţii Meridionali. În depresiunile intramontane şi în văile înguste, molidişurile coboară până la 800 m. Pădurile de molid ocupă cele mai mari suprafeţe în Carpaţii Orientali (circa 12 000 km²). În Crpaţii Meridionali şi în cei Occidentali pădurile de molid formează „centuri” când mai late, când mai înguste care încing etajul subalpin.
Pădurile de brad formează areale mai ales în subetajul forestier de amestec foioase‐conifere; frecvenţa cea mai mare se constată în munţii cu altitudini mici (între 800‐1200 m). Brădete pure se întâlnesc pe faţada estică a Carpaţilor Orientali şi pe cea sudică a Carpaţilor Meridionali, dar numai până la Valea Dâmboviţei. Ponderea brădetelor în suprafaţa totală a fondului forestier nu depăşeşte 1%.Structura pădurilor de brad cuprinde, pe lângă Abies alba, exemplare rare de Picea abies, Fagus sylvatica, Acer pseudoplatanus, Ulmus sp. În subarboret apare alunul (Corylus avellana), socul (Sambucus racemosa), zmeurul (Rubus idaeus) ş.a.
Pădurile de amestec fag‐răşinoase formează o fâşie continuă la partea superioară a pădurilor nemorale între 600‐800 m şi 1250‐1400 m.
Vegetaţia de tufărişuri
Tufărişurile sunt caracteristice etajului subalpin al Carpaţilor, unde formează covorul vegetal dominant.
La partea inferioară a etajului subalpin se situează formaţiunea de jneapăn (Pinus mugo), care marchează evident ieşirea din etajul molidişurilor. În unele zone, jneapănul apare în combinaţie cu rarişti de molid, zâmbru sau larice. În partea mediană a fâşiei jneapănului apare curat, iar la partea superioară trece ezitant în tufărişurile de smârdar (Rhododendron kotschyi).
În Carpaţii Orientali jnepenişurile încep de la 1450 m şi continuă până la 1900m; în Munţii Apuseni se desfăşoară între 1550‐1847 m, iar în Carpaţii Meridionali, jnepenişurile dau nota dominantă a covorului vegetal între 1700‐2300 m. În biotopurile umede şi cu frecvente inversiuni de temperatură, jnepenişurile coboară chiar la 1000 m altitudine (de exemplu în Depresiunea Bilbor).
Vegetaţia de pajişti
Pajiştile reprezintă 40% din vegetaţia spontană a României şi ocupă aproximativ 17% din teritoriul ţării. Pajiştile aparţin la două mari categorii: de climax (alpine, de silvostepă, de stepă); secundare (situate în etajele şi zonele de pădure).
Pajiştile alpine şi subalpine se află deasupra limitei superioare a vegetaţiei arborescente. Dacă limita altitudinală superioară a pajiştilor alpine nu poate fi precizată, limita inferioară se află la 2000‐2200 m (în etajul subalpin s‐au individualizat areale de pajişti subalpine între 1700‐1850 m altitudine).
Pajiştile alpine şi subalpine ocupă cele mai mari suprafeţe în Carpaţii Meridionali: Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat, Godeanu, Cîndrel, Sureanu, Lotru. În Carpaţii Orientali pajiştile alpine şi mai ales subalpine se găsesc la partea superioară a masivelor Rodnei, Călimani şi Maramureş. Pajiştile subalpine se întâlnesc în toate masivele în care altitudinea depăşeşte 1800‐1850 m.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)